163 de ani de la Mica Unire – Alexandru Ioan Cuza, ales domnitor al Moldovei și al Țării Românești. Dezvoltarea țării după Unirea Principatelor Române din 1859

24 ianuarie 2022, 09:52 Cultură 185
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza.  Sursa: ro.wikipedia.org

Luni, 24 ianuarie, se împlinesc 163 de ani de la Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, cunoscută și sub denumirea de „Mica Unire”, pentru a deosebi evenimentul din 1859 de cel din 1918, numit „Marea Unire”.

În Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în unanimitate, la 5 ianuarie 1859, reprezentantul „Partidei Naționale”, urmând ca ulterior într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate, realizându-se astfel unirea celor două Principate Române sub conducerea unui singur domnitor, scrie ziarulunirea.ro.

Evenimentul din 1859 a reprezentat primul pas făcut pentru realizarea unui stat naţional unitar român.

Contextul istoric și geopolitic

Înfrângerea Revoluţiei de la 1848 a readus în Transilvania regimul absolutist habsburgic iar în celelalte două ţări române ocupaţia străină reprezentată de turci, ruşi şi austrieci, o situaţie aproape neîntreruptă până la 1856. Convenţia ruso-turcă de la Balta-Liman (19 aprilie/1 mai 1849) a readus regimul dur de mai înainte. Mişcarea naţională a fost constrânsă să se desfăşoare cu precădere în afara graniţelor. Emigranţii români au reuşit prin numeroasele memorii, prin contactele şi legăturile lor, să transforme chestiunea Principatelor într-o problemă europeană, indică lucrarea „O istorie a românilor” (Editura Meronia, Bucureşti, 2007), potrivit Agerpres.

Rusia a fost înfrântă în războiul Crimeii (1853-1856) şi, în urma Congresului de la Paris din 1856 (13/25 februarie-18/30 martie), protectoratul asupra Principatelor a luat sfârşit. În tratatul semnat la 18/30 martie 1856, se prevedea ca în Principatele Române, locul protectoratului să fie luat de garanţia colectivă a Marilor Puteri europene (Franţa, Marea Britanie, Austria, Rusia, Prusia, Imperiul Otoman şi Regatul Sardiniei), cu menţinerea suzeranităţii otomane. Totodată, Poarta se obliga să respecte administraţia independentă şi naţională a Principatelor, precum şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei. S-a hotărât, totodată, convocarea de Adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări.

În acest sens a fost constituit la Iaşi, în februarie 1857, Comitetul Electoral al Unirii, care a fixat un program politic, în care preconiza unirea Principatelor într-un singur stat, neutru şi autonom, în frunte cu un prinţ străin (şi domnie ereditară), adunare reprezentativă, garanţia colectivă a puterilor europene ş.a. În acelaşi sens, la 3/15 martie 1857, a fost înfiinţat şi la Bucureşti, Comitetul Central al Unirii, organ de conducere al partidei naţionale muntene, care şi-a fixat un program asemănător cu acela al unioniştilor din Moldova, potrivit lucrării "Istoria României în date" (Editura Enciclopedică, 2003).

La 7/19 octombrie 1857 în Moldova şi la 8/20 octombrie 1857 în Ţara Românească, Adunările ad-hoc au votat două rezoluţii în care cereau: autonomia şi neutralitatea celor două Principate şi unirea lor într-un singur stat cu numele de România; prinţ străin, ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei; neutralitatea şi inviolabilitatea noului stat; guvern reprezentativ şi constituţional, Adunarea obştească cu putere legislativă, garantarea colectivă a celor şapte puteri.

În perioada 10/22 mai - 7/19 august 1858 au avut loc, la Paris, lucrările Conferinţei Puterilor garante, în ultima zi fiind semnat actul internaţional, Convenţia de la Paris, şi, totodată, noul statut fundamental al Principatelor. Potrivit reglementărilor acestuia, cele două ţări menţinute sub suzeranitatea Porţii şi sub „garanţia colectivă” a puterilor urmau „să se administreze liber şi în afara oricărei ingerinţe a Înaltei Porţi” purtând denumirea „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, separaţia administrativ-politică fiind menţinută mai departe. Fiecare principat urma să fie condus de câte un domn şi miniştrii săi. Puterea legislativă urma să fie exercitată colectiv de domn, Adunarea electivă din ţara respectivă şi Comisia Centrală nou instituită, comună Principatelor. Domnul urma să fie ales în fiecare ţară "pe viaţă". Armatele puteau fi reunite în tabere comune sub comanda alternativă a domnilor sau a reprezentanţilor lor. În ansamblu, Convenţia de la Paris, deşi nu acorda Unirea, îi apropia pe români de momentul unificării celor două principate. ("Istoria românilor, Constituirea României moderne", volumul VII, tom I, Editura Enciclopedică, 2003).

La 28 decembrie 1858/9 ianuarie 1859 erau deschise, în Moldova, lucrările Adunării elective. Au fost validate mandatele a 55 de deputaţi. Deputaţii majorităţii s-au întrunit, în seara zilei de 3/15 ianuarie 1859, pentru a se pune de acord asupra persoanei candidatului comun. După mai multe ore de dezbateri, a fost propusă candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost acceptată în unanimitate de deputaţii prezenţi. Adunarea electivă s-a întrunit la 5/17 ianuarie 1859, pentru a-l alege pe domn, prin vot deschis. Alexandru Ioan Cuza a întrunit unanimitatea voturilor celor 48 de deputaţi prezenţi.

În Ţara Românească, alegerile pentru Adunarea electivă s-au desfăşurat între 8/20 şi 12/24 ianuarie 1859. Deputaţii conservatori au obţinut 46 dintre cele 72 de mandate existente. Lucrările Adunării elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie 1859 într-o atmosferă incendiară. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la hotelul „Concordia” din Bucureşti unde atât deputaţii majorităţii conservatoare, cât şi cei ai Partidei naţionale căutau o soluţie. În cele din urmă, la propunerea lui Dimitrie Gr. Ghica, a fost adoptată soluţia dublei alegeri, reprezentând cea mai bună cale de depăşire a impasului.

Lucrările Adunării s-au reluat în dimineaţa zilei de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la ora 11:00. În numele Partidei naţionale, avocatul Vasile Boerescu a cerut o şedinţă secretă, în cadrul căreia a pledat în favoarea principiului Unirii şi, subliniind legalitatea actului, în conformitate cu „spiritul Convenţiei”, a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Ţării Româneşti. Reveniţi în sala de şedinţe, cei 64 de deputaţi, prin votul lor, l-au consacrat pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti. S-a realizat astfel unirea de fapt a celor două Principate. Prin acest act politic al dublei alegeri, fără a se încălca formal prevederile Convenţiei de la Paris, naţiunea română a obţinut o victorie importantă în realizarea statului modern român. Alexandru Ioan Cuza a ajuns la Bucureşti, la 8/20 februarie 1859, unde a fost primit cu mult entuziasm, notează lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite a fost recunoscută de jure, la 1/13 aprilie 1859, în cadrul Conferinţei de la Paris (26 mart./7 apr.-25 aug./6 sept. 1859) a Puterilor garante. Austria recunoscuse de facto, la 2/14 mai 1859, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, printr-o notă scrisă, fiind reluate cu acest prilej legăturile cu cele două guverne româneşti, de la Iaşi şi de la Bucureşti. La rândul său, Poarta a emis, la 22 noiembrie/4 decembrie 1861, "Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei", prin care se admitea unirea administrativă şi politică a Principatelor, fapt care presupunea o serie de măsuri importante, între care: reunirea ministerelor de la Iaşi şi Bucureşti într-un singur guvern şi a Adunărilor elective într-una singură; suspendarea activităţii Comisiei Centrale de la Focşani; instituirea în fiecare principat a câte unui consiliul provincial, ce urma să fie consultat asupra tuturor legilor şi regulamentelor de interes local, potrivit sursei amintite mai sus.

Primul guvern unitar al României, condus de Barbu Catargiu, a fost format la 22 ianuarie/3 februarie 1862. A urmat deschiderea la Bucureşti, la 24 ianuarie/5 februarie 1862, a primului Parlament al României, arată lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Reformele de după Mica Unire

S-a făcut o reformă fiscală în 1861 prin instituirea unui impozit personal pentru bărbații majori, dublat de un impozit funciar, scrie Digi24.

A mai fost introdusă o contribuție pentru drumuri, semn că intenția era de a dezvolta infrastructura țării, impozitul funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern.

De unde au venit banii pentru investiții

Reforma agrară și secularizarea averilor mănăstirești, confiscate de stat pentru a-l face mai puternic, sunt două măsuri care au avut un impact major, deși reforma agrară, adoptată în 1962, nu a reprezentat o revoluție, căci conservatorii aflați la putere au vrut să-și păstreze cât mai mult din privilegii.

La mijlocul secoului al XIX-lea, România era mai aproape de Evul Mediu decât de modernitate și era nevoie de legi și instituții care să perimită României un salt în timpul istoric. Au apărut legile pentru reorganizarea administrativă, pentru construirea căilor ferate, și norme care stimulau formarea unui corp de experți în diverse domenii economice.

Încă din 1859, economiştii realizau importanţa pe care o au investiţiile pentru sănătatea unei economii. Partea bună era că la acea vreme exista un capital intern disponibil care rezulta din exportul de produse agricole.

Pe lângă acest capital intern, insuficient totuşi, politicienii vremii acordau o importanţă sporită şi capitalului extern. În 1865 este semnată concesiunea pentru construirea căii ferate care avea să unească Bucureştiul cu Dunărea, la Giurgiu. În privința șoselelor, faptul cel mai important este contractarea construirii, de către o casă engleza, a 19 poduri metalice.

Cum a apărut leul, moneda națională

Au fost reforme importante și greu de realizat, căci abia în 1862 Unirea devine efectivă și se poate vorbi de un stat funcțional cu un singur guvern.

României îi lipsea însă un lucru esențial pentru o economie importantă. O monedă proprie. Dreptul regalian de batere a monedei însemna independența statului. Cuza și apropiații săi încep din chiar anul alegerii sale ca domn, 1859, pregătirile pentru înființarea unui sistem monetar.

Într-un document din 18 noiembrie al Consiliului de Miniștri al guvernului din Muntenia, apare pentru eventuala monedă denumirea de „romanat”, care era copiat, ca dimensiuni și greutate, după fracul francez. Pe baza documentului, s-a întocmit, în 1860, un proiect de lege care stabilea că se vor bate monede din aur, argint și aramă. Însă moneda a fost interzisă de puterile protectoare, în urma protestelor Imperiului Otoman.

Abia șapte ani mai târziu, la 22 aprilie 1867, la un an după abdicarea lui Cuza, este stabilită prin lege moneda națională leul.

Alina
publicat de:
Vorbim pe față, nu? Ne pasă de fața ta, în măsura în care nu dorim să-ți pice (fața, decât de la chestii pozitive). Și așa cum prea multă față nu strică, atunci când vorbim de Facebook, te invităm să ne urmărești și pe pagina noastră de Facebook, pentru a rămâne cu fața curată, știi?
 

Discuțiile Replica Media