În acea noapte tragică, a fost deportată și familia Anei Nuța din satul Mereni. Gospodăria lor era cea mai îngrijită din localitate. Pe atunci, era un copil de cinci ani. Împreună cu mama și cu ceilalți patru frați ai ei, au fost scoși din casă de către un grup de soldați care vorbeau în limba rusă. Femeia, acum în vârstă de 80 de ani, își amintește în detalii despre acea noapte fatidică. „Mama plămădise pâine, că nu aveam pentru a doua zi, pe deal. Numai a vrut să se culce, dar au început a hămăi câinii. A venit o mașină plină cu soldați. Au coborât toți jos, au intrat în ogradă. I-au cerut să scoale și copiii. Ne-a trezit atunci, la 1.30, pe toți. Am șezut în ogradă până la 7.30, toți grămăjoară. Mama plângea, i s-a citit ce are dreptul să ia din gospodărie, pentru drum. Soldații erau ruși, dar mama nu știa limba. Nu am luat nimic cu noi. Ne-am dus flămânzi. Nu a tăiat nicio pasăre”, povestește, printre lacrimi, femeia într-un interviu pentru proiectul „Moldova fără filtre”.
Familia ei nu a nimerit printre mereneni. A fost urcată într-un vagon, de la Chișinău, cu săteni din alte localități. Erau printre străini și nu avea cine să le întindă o mână de ajutor. „Fiecare aveam câte un pat de scândură, eram în vagoane de vite. Șeful de vagon era un străin pentru noi, din Cruzești. Noi nu aveam nimic de mâncare. Dar el întindea pe masă friptură și măligă. Noi toți eram flămânzi și ceream mâncare. Iar mama ne zicea: ce să vă dau? Nu am ce vă da...”
Octogenara își amintește și momentul în care mama ei a decis să o abandoneze ca să nu o vadă cum moare de foame. Acest episod a marcat-o în mod special, pentru că era dependentă de mama și se ținea tot timpul de fusta ei. „Mama, la următoarea stație, a ieșit cu mine din vagon, de mână. Mi-a dat drumul lângă ușă și trenul se pornește. Am început să răcnesc. Au venit, din urmă, vagoanele merenenilor. În unul era profesorul din satul nostru. M-a văzut, mi-a dat mâna, m-a ridicat în vagon. M-a întrebat a cui sunt și de ce am fost dată jos. I-am spus că mi-era foame și mama nu avea cu ce să mă hrănească. Oamenii din vagon m-au recunoscut, erau de la noi din sat. Oamenii au adunat care câte un călcâi de pâine, care și ce a putut. Din vagon în vagon am ajuns acolo unde era mama.”
În cele din
urmă, după un drum anevoios și plin de provocări, familia ei, alături de alte zeci de familii, au
ajuns în Siberia. S-au aciuat în Irkutsk. „Așa am ajuns unde am ajuns, în
pădure. Care aveau copii mari și bărbați, se duceau la tăiat copaci. Mama s-a
apucat să muruiască o baracă părăsită. Era iarna afară, mama făcea apă caldă ca
să calce lutul înghețat. După ce a terminat casa, a ieșit și ea la tăiat
copaci. Îi dădeau câteva ruble pentru asta, ne ajungea doar pentru câteva felii de pâine. Când
tăia pâinea, întâi ne dădea nouă. Iar când să mănânce ea, nu mai avea de unde.
Felia ei o împărțea în două și ne dădea nouă, celor mai mici.”
Frații au mâncat pe săturate abia atunci când mama lor i-a dus la orfelinat. Ana a stat acolo doi ani, pe când frații ei mai mari au stat și mai mult.
Vedeți cum a reușit familia să se întoarcă acasă, dar și alte drame ale foștilor deportați din Republica Moldova, în materialul video de mai jos.
